30 septembrie 2013

Cum putem greși, ca părinți, față de micul școlar


Une­ori, noi adulţii, prea pătru­nşi de sen­ti­men­tul res­pon­sa­bi­li­tă­ţii, ajun­gem să nu ne mai înţe­le­gem copi­lul, să îl pri­vim cu ochi schim­baţi, cu inte­res doar pen­tru suc­ce­sul şco­lar. Este o pre­siune prea mare şi copi­lul îi face faţă cu greu.

Micul șco­lar, pen­tru a putea pro­fita de expe­rienţa şco­lii, are nevoie de un cadru afec­tuos şi plă­cut, dega­jat şi plin de bucu­rie. Noi părin­ții îi putem oferi acest mediu doar când ne rela­xăm, avem încre­dere și ne dega­jăm de ina­bi­li­tă­ţile celor care au greșit cu noi.

Alt­fel, putem des­co­peri gre­șeli supor­tate de părin­ții noș­tri, pe care ei le-​​au repe­tat cu noi și pe care acum ne tre­zim, ca părinți și învă­ță­tori, reeditându-​​le cu copiii noștri.

Ame­nin­ța­rea cu școala

Copi­lul ide­a­li­zează școala, abia așteaptă înce­pe­rea ei și i se pare că odată cu aceasta totul va fi minu­nat. Este evi­dent că nu va fi chiar așa, dar nu înseamnă că tre­buie să-​​l adu­cem bru­tal cu picioa­rele pe pământ:
Lasă că ai să vezi tu când ajungi la şcoală, atunci nu te mai poţi juca, va tre­bui să-​​ţi faci temele!

Șan­ta­jul afectiv

Copi­lul îşi doreşte să fie mare şi res­pon­sa­bil, aceasta nu înseamnă că îl vom șan­taja de câte ori prin­dem oca­zia:

„De acum eşti mare, copil de şcoală, tre­buie să te poţi fru­mos, alt­fel te vei face de râs!”
Copi­lul înţe­lege şan­ta­jul afec­tiv mai bine ca nimeni altul şi va face tot posi­bi­lul să se eli­be­reze de povară, să nu mai ofere infor­ma­ţii de vulnerabilitate.
Dacă şcoala este un „căl­câi al lui Ahile”, atunci mai bine renu­nţă la iubi­rea ei. De aici până la afir­ma­ţia: „Nu-​​mi place şcoala” nu este decât un pas.

Schim­bări de cerinţe ale celor din familie

Fami­lia este asi­gu­ra­toare pen­tru copil prin fap­tul că suportă cu bine toate schim­bă­rile externe. Orice s-​​ar întâm­pla afară, înă­un­tru este cald și bine!
Dar ce se întâm­plă atunci când vre­mea de afară o sta­bi­lește pe cea din casă?
„nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca până în luna lui sep­tem­brie 1927, când au intrat în viaţa lui pro­gra­mul, Dom­nul, Şcoala, Tabla, Cata­lo­gul […] El simte că de aici îna­inte totul va merge numai cu pro­gram şi cer­ti­fi­cat şi că orice om străin o să aibă drep­tul să se ames­tece în sufle­tul lui, desfă­tat până atunci de mama, care nici ea nu mai sea­mănă cu ce era, apă­rând pro­gra­mul şi „abe­ce­ta­rul” cu săl­bă­ti­cie” (T. Arghezi, Abecetarul).

Supra­di­men­sio­na­rea impor­tanţei şcolii

Școala atrage copi­lul ca un mag­net, prin lumea aproape mis­tică pe care o poate des­chide, prin magia sem­ne­lor și a cunoș­tin­țe­lor pro­mise.
„Con­de­iul lui Ionel e vră­jit […] tre­buie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini” (idem).
Dar dacă, noi adul­ții extin­dem prea mult această ima­gine, ea riscă să-​​și piardă con­sis­tența și să se spargă ase­me­nea unui balon prea tare umflat:
„De dimi­neaţă până seara, nu-​​i vorba decât de cer­ne­ală şi de alfa­bet”(ibidem).

Ver­dicte negative

În legă­tură cu școala copi­lul se vede jude­cat și eti­che­tat pe ter­men lung: „că nu are nici o șansă în viață, că poate are să devină guno­ier, oier, văcar sau cine ştie ce ne mai vine ca pro­fe­sie depreciativă” .
Aici e bine să înţe­le­gem că aceste spaime sunt doar ale noas­tre, pen­tru copil poate fi ceva extrem de atră­gă­tor să-​​şi ima­gi­neze cum ar zbu­rda cu oiţele pe câmp.
Am avut un pacient care era atât de impre­sio­nat de maşina de gunoi, de mare, spec­ta­cu­loasă şi mobilă, încât spu­nea tutu­ror că doreşte să se facă „guinoier”.
Tot odată cu școala încep și com­pa­ra­ți­ile defă­i­mă­toare: „Ia uite la cole­gul tău! El cum poate și tu nu?!”; „Eu când eram ca tine!”… dar oare mai sun­tem noi dis­puși să ne amin­tim ade­vă­rat cum ne sim­țeam când eram pre­cum copi­lul pe care îl certăm?
Pe bună drep­tate școala îi apare copi­lu­lui ca o carte a des­ti­nu­lui sum­bru pe care adul­ții par a o citi în chip nebă­nuit… De unde știu ei alt­cumva cum va ajunge el?!
„—Nu-​​ţi place car­tea, ticălosule…/ —Ba-​​mi place, zice Ionel, cu frică şi dez­gust […] pros­tule, dobi­to­cule, putu­ro­sule; când eram ca tine ştiam zece poe­zii, pe dina­fară, şi câte altele, care-​​l ruşi­nează cum­plit pe Ionel” (Ibidem)

Lipsa de răbdare

Copi­lul nu înțe­lege când se țipă la el, când nu este ascul­tat și când este gră­bit. Mai cu seamă, nu înțe­lege cum mama lui dragă s-​​a schim­bat așa de tare:
„Bagă-​​ţi minţile în cap — îi zice mama lui încrun­tată — că mă scoţi din răb­dări… Ai înţeles?/ Ionel tace./ —Ai înţeles?/ Ionel tace./ —Ai înţe­les ori nu ai înţeles?…/ —Mă doare aici, îngână Ionel, cli­pind din ochi şi ducând mâna la frunte” (ibidem).
Câte să mai înțe­leagă bie­tul copi­lul din toate aceste schim­bări și into­le­ranțe? Cum să înțe­leagă el, toc­mai el, care este atât de puțin înțeles?

Spaime

Copi­lul ar vrea să se poată bucura că este şco­lar, dar adulţii din jurul lui sunt ner­voşi şi agi­taţi, spe­ri­a­ţii şi fac din orice o ame­ninţare şi o tor­tură… ce poate înţe­lege bie­tul copil, cum poate el să mai iubească şcoala?
„stă îngân­du­rat pe un scă­u­nel, spe­riat de lite­rele abe­ce­da­ru­lui […] Toată lumea s-​​a învoit să-​​i puie în mână un con­dei […] şi să-​​l tor­tu­reze, silindu-​​l să facă litere după model. […] Cer­ne­ala nu exista îna­inte de sep­tem­brie 1927. Ce caută cer­ne­ala în viaţa lui, ca să i-​​o îndu­re­reze în fie­care zi? […] Mama nu-​​l bate… Dar e mult mai grav, că i se fac baga­jele, ca să plece, să plece în lume sin­gur, cu gea­man­ta­nul târâş. O să se facă seară, o să plouă, şi el o să se ducă pe dru­muri pus­tii, o să meargă aşa mereu şi o să-​​l mănânce raţele”(ibidem).
Instru­men­tele de scris sunt ca niște baghete magice cu care se pot face vrăji spe­ci­ale. Iar noi adul­ții, în loc să ini­țiem copi­lul în acest tărâm fer­me­cat, une­ori pre­fe­răm, ca prin neîn­țe­le­ge­rea și nerăb­da­rea noas­tră să trans­for­măm aceste obiecte într-​​unele de tor­tură… Dar cea mai mare lovi­tură pen­tru copil este să se simtă neiu­bit, nesi­gur, alun­gat, pri­beag și sin­gur… bun doar ca mân­care pen­tru rațe!
Autor articol Speranta Farca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu